Vizita președintelui Klaus Iohannis oferă ocazia publicului românesc să-și întoarcă pentru o clipă privirea înspre continentul african. Din păcate, o face mai ales din perspectiva costurilor extravagante ale acestei vizite și a felului în care președintele a decis să petreacă o parte din timpul șederii sale pe aceste continent.
Desigur, aceste aspecte sunt sensibile, chiar dureroase pentru un public român supus unei „reforme fiscale” lipsită de orice coerență și cu rezultate incerte, dacă nu de-a dreptul neliniștitoare pentru viitorul apropiat.
Aici putem adăuga și secretizarea abuzivă a cheltuielilor legate de vizitele președintelui, așa cum bine a fost semnalat acest demers de către jurnaliștii de la Recorder.
Dar dincolo de dimensiunea anecdotică a vizitei în Africa și de insistența justificată pe pasiunile turistice ale cuplului prezidențial, rămâne totuși pe deplin deschisă chestiunea relațiilor României cu țările de pe continentul african.
Putem să ne întrebăm, evident, care au fost criteriile alegerii acestor țări pentru a fi vizitate. Dincolo de existența unor tradiții foarte vechi și întrerupte de cooperare, Kenya, Tanzania și Senegalul, la care se poate adăuga și Cabo Verde sunt astăzi țări relativ stabile și sigure, pe un continent cuprins din nou de febra unor mișcări convulsive la nivel social, politic și militar.
În același timp, cele patru țări sunt deservite de două ambasade ale României active pe continent, cele de la Nairobi și Dakar, care depun eforturi supraomenești pentru a asigura o reprezentare demnă a țării noastre într-un spațiu geopolitic uriaș, agitat și imprevizibil.
Vizita în Africa a delegației prezidențiale este binevenită, dar din păcate este foarte tardivă. Are loc la peste treizeci de ani de când a mai avut loc o asemenea vizită complexă, ceea ce, în cooperarea bilaterală și multilaterală este un interval foarte lung.
Trebuie să spunem aici că România a întreținut relații de colaborare excelente cu numeroase state africane în deceniile ce au urmat cuceririi independenței de către aceste state (1960-1990).
Bineînțeles, nu trebuie să ignorăm condițiile specifice în care s-au dezvoltat aceste relații, când regimul lui Nicolae Ceaușescu a exploatat politic și ideologic contextul post-independență din spațiul african.
Dar sub această motivație sau dincolo de ea, au existat schimburi intense care s-au tradus printr-o prezență importantă a României pe continentul african, în domenii dintre cele mai variate (de la exploatări miniere și petroliere, trecând prin colaborări în domeniul medical sau alimentar, până la cooperarea masivă în domeniul educației și al formării academice).
Toate acestea au creat în timp un capital de imagine foarte pozitiv pentru România în țările respective, un capital care s-a transmis peste timp până aproape de noi și care astăzi, din nefericire, este în curs de dispariție.
Aceasta pentru că după 1990, România a abandonat practic relațiile cu Africa, a redus la minimum numărul reprezentanțelor diplomatice și a personalului diplomatic pe continent, acordând o atenție foarte scăzută schimburilor economice și culturale între țările noastre.
continuarea, în PRESShub
