Cabinele telefonice tronau în mijlocul sediului central al Poştei din Slatina. Aveau rame albastre, dintr-un termopan de calitate proastă, iar pe fiecare geam se vedea clar sigla Romtelecom, tot pe albastru. Nu mai ştiu de ce aşteptam la unul dintre ghişeele Poştei Române, dar la un moment dat mi-a fost atrasă atenţia de vocea unui bărbat care striga în receptor atât de tare încât sunetul strident trecea de uşile de sticlă ale cabinei.
Cred că era singura persoană care folosea telefonul fix din interiorul oficiului poştal.
„Mariana, am vorbit cu Vasile şi m-a înjurat!”, îşi împărtăşea bărbatul necazurile cu un interlocutor de sex feminin.
Dintr-un motiv sau altul „Mariana” nu-l prea auzea, aşa că bărbatul încerca să vorbească mai tare.
„Mariana, am vorbit cu Vasile şi m-a înjurat!”, repeta el.
Degeaba! Persoana de la celălalt capăt al firului nu primea vestea de parcă nu vorbea la un aparat telefonic fix, ci la un mobil şi întâmpina problemele cu semnalul despre care aveam să aflăm cu toţii cam peste zece ani de la această întâmplare.
Îmi amintesc cu greu de aceste aparate telefonice fixe publice, care erau amplasate în mai multe puncte al oraşului. La un moment dat erau albastre, cu numerele puse pe o „rotiţă”. Mai apoi, au fost instalate unele portocalii, cu butoane. Cred că acestea din urmă reprezentau un vârf al tehnicii din anii ’90.
Cele albastre mergeau cu monede – câte băgai, atâtea minute aveai de vorbit.
Colegii de şcoală mai mari îmi spuneau că, dacă loveşti tare cu pumnul în unul dintre aceste aparate telefonice, vor începe automat să „scuipe” toate fisele. Unii se jurau că au fost martorii unor astfel de momente şi că, mai apoi, au mâncat bomboane şi au consumat răcoritoare, pe săturate.
Telefoanele portocalii funcţionau doar cu cartele, pe care le puteai cumpăra doar de la oficiile poştale şi de la chioşcurile de ziare. Şi conversaţiile de pe aceste aparate erau limitate. Banii erau doar fictivi şi nu-i mai puteai scoate din ele indiferent de câţi pumni le-ai fi dat!
Oare ce le vom putea spune copiilor noştri despre conceptul de telefonie fixă publică? Chiar şi mie mi se pare de necrezut că, în urmă cu vreo zece ani, ne înghesuiam mai mulţi prieteni, copii de 10-15 ani, şi foloseam aceste telefoane publice pentru a suna la 112.
Nimic nu părea mai distractiv pe atunci decât să dai alarme false către autorităţi. Acum înţeleg de ce nu era în regulă să faci asta.
M-am tot gândit zilele trecute, la întâmplare din urmă cu peste un deceniu, şi aş da orice să aflu dacă bărbatul care zbiera la telefonul fix, în interiorul Poştei Slatina, a reuşit să-i spună Marianei ce a păţit cu Vasile.
Angela
Peronul prăfuit al gării Slatina, într-o după-amiază a unei zile de iunie care încă nu se hotăra dacă să fie toridă sau cu ploaie. El şi ea, trecuţi bine de 60 de ani, în spatele meu, pe nişte scaune clasice de gară CFR. Eu stăteam în picioare lângă linia unu, deşi trenul pe care-l aşteptam urma să tragă la linia doi. Aşa e în gara Slatina: marfarul trage la linia unu iar trenurile de persoane la doi.
„Era Angela aia, Mariane”, începu ea, „avea un gagic pe unde era înainte Tribunalul, dacă ştii. Şi s-a dus ea într-o zi la el. Şi ăla a luat-o cu maşina pe malu’ Oltului. Şi-au făcut ei treaba şi, când să plece şi să o ducă pe Angela la gară, a făcut ăla pană. A rămas Angela toată noaptea în Slatina…”
Începură amândoi să râdă de păţania femeii pe care o catalogau drept „curvă” parcă încuviinţând că aceasta era răsplata meritată de Angela.
Marian îşi aduse şi el aminte de o povestire tot cu Angela în rolul principal:
„Eram, mai alaltăieri, la moară la Vităneşti şi aşteptam să intru. Când vine ea, Angela. Stăm noi de vorbă, mai vine, mai pleacă, când n-o mai văd deloc”.
„A băgat-o moraru’ în vreo cameră pe acolo”, dezvălui nea’ Marian ceea ce părea eveniment şi pentru femeia care-l asculta dar şi pentru mine care trăgeam cu urechea.
„Ieşi după un timp, roşie la faţă. Io o văzusem că făcuse ceva. Când, văd că trage un sac de tărâţă şi pleacă. I-l dăduse ăla ca plată”, continuă Marian să explice.
„Aşa sunt ’ăştea’, Mariane”, îl aprobă şi femeia.
„Puţine sunt curvele care nu se aleg cu ceva. Şi Angela asta mereu şi-a luat partea”, mai împărtăşi ea din înţelepciunea sa.
Cei doi trecură brusc la alte subiecte. Femeia îi povesti lui Marian cum în tinereţile ei îi plăcea să se dea în tiribomba cu lanţuri, atunci când mergea la vreun bâlci sau târg.
„Mă dădeam şi câte zece minute, Mariane. Şi nici nu mi-era frică. Acuma mi-ar fi frică, nu m-aş mai da”, mărturisi ea.
La un moment dat, femeia se ridică de pe scaunul albastru pe plasticul căruia scria CFR.
„Ei, mă duc să iau o îngheţată. Tu ai grijă aici de bagaje. Îţi iau şi ţine una? Mănânci?”, îl întrebă ea pe Marian care refuză aproape politicos rămânând să-şi aştepte trenul în credinţă.
De Angela n-au mai zis nimic…
