Una dintre imaginile cele mai emoționante pe care le vedem pe stadioane sau în sălile de sport este aceea a familiilor cu copii îmbrăcați în tricouri galbene. Sunt oameni simpli, care își educă frumos copii și cultivă patriotismul în spiritul iubirii de țară.
de Ciprian Mihali
Sunt aceiași oameni simpli care, din diaspora sau din țară, însoțesc sportivii performanți la competițiile din străinătate, se bucură și suferă alături de ei.
Patriotismului omului de rând, acela nemanipulat politic, are această formă a mândriei de a trăi alături de și de a-i iubi pe aceia dintre concetățenii lor care îi fac fericiți pentru curajul lor, pentru munca lor și pentru performanțele lor.
Drama teribilă a patriotismului românesc este că el a fost confiscat sistematic, în ultimele trei decenii, de o minoritate cinică, incompetentă, ticăloasă și pe alocuri extremistă, care a făcut din patriotism singura strategie politică, menită să scuze și analfabetism, și fraudă, și corupție.
Nu e deloc o întâmplare că patrioții de serviciu ai țării sunt cel mai adesea oameni fără căpătâi, oameni cărora dacă le speli tricolorul de pe față rămân goi.
Nu au nimic de oferit, iar trecutul lor nu este adesea decât o înșiruire de minciuni, diplome false, afaceri dubioase și nepotisme.
De aceea, nu este de mirare că atâția români și-au luat lumea în cap și au preferat să-și iubească țara din afara ei. Pentru că din alte țări, de la depărtare, pot iubi acea Românie pe care o visează, pe care și-o doresc, o Românie construită în mințile lor și nealterată de falșii patrioți din țară.
