Puține lucruri din Pokrovsk mai aminteau de sărbătorile de Anul Nou. Focurile artileriei au înlocuit artificiile, casele au ars după impactul obuzelor iar străzile s-au umplut de mașini carbonizate. Singura asemănare cu sărbătoarea au fost mandarinele pe care Oksana, asistenta socială, le-a distribuit locuitorilor însingurați ai orașului. Deznădăjduiți, aceștia încercau să se încălzească în casele cu ferestre sparte. Într-un oraș unde sunetul războiului înlocuise deja colindul.
- autor: Diana Butsko, în Hromadske
La doar 2 km de linia frontului rusesc, în Pokrovsk, încă mai mocnea ceva ce amintea de viață. Însă lupta pentru acest oraș, care va decide viitorul regiunii Donețk de sud, a început deja.
În așteptarea unui armistițiu
Oksana, o femeie slabă, blondă și cu ochelari, așază în sacoșa ei vasele cu mâncare pe care voluntarii de la World Central Kitchen tocmai le-au adus. În ele e hrișcă fierbinte cu cârnați și salată Olivier. În cutie sunt și mandarine. Aici, la centrul de servicii sociale, angajații care au rămas în oraș și își vizitează beneficiarii au o grămadă de treabă. Împart prânzurile care vor fi distribuite curând în Pokrovsk.
Citeşte şi: Bolt ajunge în Slatina: Serviciul de transport disponibil din 11 februarie (FOTO&VIDEO)
Când frontul era mai departe de oraș, centrul teritorial al consiliului local deservea 330 de pensionari și persoane cu dizabilități, dintre care peste o sută cu mobilitate redusă. Acum, oamenii pleacă zilnic, așa că datele trebuie actualizate constant, iar lipsa comunicațiilor face totul și mai dificil.
„Atât timp cât mai este un singur beneficiar al serviciilor sociale aici, trebuie să fim și noi”, spune Varvara Kopilova, directoarea centrului.
Aceasta stă cu geaca pe ea și poartă căciulă chiar și în interiorul centrului. Orașul nu mai are încălzire, iar asta este o imagine obișnuită. Varvara s-a născut și a crescut în Pokrovsk. Îi este greu să vadă cum școlile, grădinițele și instituțiile sunt distruse.
„Sunt conștientă că toate acestea sunt o măsură de apărare, însă când văd cum toți plopii de 50 de ani au fost tăiați, mi se strânge sufletul. Chiar dacă înțelegem că, dacă va fi pace și totul se va termina cu bine, totul va fi reconstruit. Oamenii să rămână în viață și să fie sănătoși, restul este trecător”, spune Varvara.
Ideea că se va ajunge la pace și rușii nu vor ajunge în Pokrovsk este repetată ca o mantră pe străzile orașului.
„Mi s-a spus că va avea loc un armistițiu, va fi un acord de încetare a focului și vor fi negocieri. Sperăm că se vor înțelege… Trăiam atât de bine aici”, suspină Valentina, o doamnă în vârstă de 72 de ani, stând la coadă la intrarea în centru. Ea se numără printre pensionarii care vin aici pentru prânz.
„Ce altceva pot să fac? Pensia mea este mică, sunt singură, văduvă. Poate lucrurile se vor înrăutăți și mai mult. Nu știu”, spune când este întrebată dacă va rămâne în Pokrovsk. Așa își justifică majoritatea localnicilor decizia: încotro să o mai apuce și din ce să mai trăiască?
Între timp, Oksana își agață sacoșele pe biciclete – a ei și a lui Volodimir, care o ajută să distribuie prânzurile – și pleacă prin cartiere pentru a-și vizita beneficiarii cu dizabilități. Aceste două cartiere – Shakhtarskyi și Lazurnyi – sunt cele mai apropiate de ruși și par să fie cele mai afectate.
Debranșați de la civilizație
Inscripția „Presă” de pe vesta mea antiglonț atrage atenția. Jurnaliștii nu sunt întotdeauna priviți cu ochi buni în orașele de pe frontul regiunii Donețk, dar aici, pentru prima dată de la invazia pe scară largă, locuitorii au venit singuri la mine și mi-au cerut să le înregistrez cuvintele și să le „transmit la Kiev”.
Se simt izolați. În ultimele zile, semnalul de telefonie mobilă, ultimul reper al civilizației în Pokrovsk, a dispărut. Pătrunde slab și doar în anumite părți ale orașului. Încălzirea, apa și electricitatea au dispărut de dinainte. Internetul mai funcționează doar în oficiile poștale care încă își mai desfășoară activitatea. Ultimul oficiu poștal Ukrposhta este programat să se închidă pe 15 ianuarie.
Un șofer, trecând pe lângă mine, a dat cu spatele ca să își exprime indignarea față de tăierea plopilor. Localnicii erau mândri de ei și le este greu să accepte această pierdere.
La coada pentru prânzurile calde, bunicile m-au rugat să îi transmit lui Volodimir Zelenski că Pokrovsk a devenit un „oraș mort”.
„N-a mai rămas nimic: numai frig și foame. Nu ai unde să te încălzești, nu ai unde să încălzești mâncarea. Dacă ar exista măcar centrale termice pe undeva”, spun bătrânele, dar cer să nu le fie menționate numele, deoarece nu știu ce fel de „guvern” va fi la putere.
La oficiul Nova Poshta, o femeie s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă am venit să relatăm despre situația reală din oraș.
„Dacă există vreo posibilitate să transmiteți că suntem aceiași oameni, doar vrem să trăim… Nu așteptăm pe nimeni, doar vrem să rămânem în orașul nostru”, a mărturisit o doamnă printre lacrimi, prezentându-se ca Nadiya Kovalciuk.
Ea este indignată pentru că, în opinia ei, Administrația Militară Raională Pokrovsk nu a pregătit orașul pentru apărare și a început să instaleze „dinții de dragon” și alte fortificații defensive prea târziu, iar acum nu îi ajută corespunzător pe locuitorii care au rămas în oraș.
„Sper că totul va fi bine, cu ajutorul băieților noștri. Vă mulțumesc că m-ați ascultat, pentru că este rușinos – autoritățile vin doar să vorbească în fața camerelor, dar pe nimeni nu interesează ce fac oamenii și cum se descurcă”, se plânge femeia.
Rușii, la o plantație distanță
„Acolo este Sevcenko, plantația și acest câmp”, explică Ivan, un soldat din Brigada 93.
Acolo, în satul Sevcenko, rușii au reușit să străpungă apărarea ucraineană în noiembrie și să avanseze până aproape de oraș. Adică sunt la o plantație distanță de aceste străzi din Pokrovsk.
Ivan, un comandant de pluton de 22 de ani, intră în curtea unei case în flăcări. Rușii au bombardat-o de dimineață, dar acum e seară și încă mai fumegă. Proprietarii au plecat deja.
„Este un haos total. Așa-zișii „eliberatori”… Iar unii așteaptă. Chiar așteaptă”, spune soldatul, aprinzându-și o țigară.
Acestea sunt străzile de la marginea cartierului de case individuale din Pokrovsk. Unele dintre case au fost deja distruse, iar altele sunt marcate cu semne care anunță „Aici locuiesc oameni”.
Deasupra, dronele zboară constant. Rușii publică videoclipuri cu UAV-urile lor cu fibră optică zburând prin mijlocul în orașului.
În fundal, se aud explozii de artilerie. Nu sunt din Pokrovsk, ci din satul Pisceane, unde au loc lupte, explică Ivan. De acolo, rușii încearcă să ajungă la una din căile de acces spre oraș, care trece prin Mejova, în regiunea Dnipropetrovsk, și de acolo spre autostrada strategică Pavlohrad-Donețk. Asta ar bloca rutele logistice esențiale.
„Nu pun stăpânire pe oraș; îl ocolesc. Poate vor să-l încercuiască ca să se predea cineva mai târziu”, speculează Ivan.
Însă, deocamdată, soldatul crede că pot rezista: „Totul este în mâinile noastre; există suficiente posibilități.”
Patru grade în apartament
Un loc de joacă viu colorat este înconjurat de blocuri gri, spulberate.
„Acolo unde vezi ferestre închise cu scânduri, încă mai locuiesc oameni”, arată Oksana către un bloc distrus de nouă etaje din cartierul Lazurnyi, care pare complet nelocuibil.
Locuitorii din Pokrovsk continuă să trăiască în cele mai distruse cartiere ale orașului, dar, în același timp, își amenajează beciurile. La etajele inferioare ale clădirilor apar coșuri de fum metalice, deoarece localnicii instalează sobe. Conform autorităților locale, au rămas în Pokrovsk peste 7.000 de locuitori.
Oksana spune că lovitura a avut loc acum o lună și a distrus toate clădirile din curte din cauza undei de șoc. Asistenta socială intră într-una din aceste clădiri pentru a împărți mâncarea caldă.
Ușa este deschisă de Valentina Pavlivna, de 69 de ani, care iese sprijinindu-se într-o cârjă. Poartă o geacă călduroasă maro, mănuși albastre și o bandană galbenă tricotată.
„Ne descurcăm”, răspunde ea cu un zâmbet epuizat la întrebarea „Cum sunteți?”.
Era acasă când clădirea învecinată a fost lovită. Își amintește că a auzit mai multe explozii.
„Este frig; în apartament sunt patru grade, dar este suportabil sub pături. Acum, îmi dau jos geaca când mă bag sub pătură, dar poate în curând n-o să mai fac asta. Trebuie să rezistăm cumva”, spune femeia. „Cred că lucrurile vor rămâne așa pentru o vreme, sper să rămânem și noi în viață. Dacă e să nu fie, nu o să fie.”
Oksana îi înmânează vasele cu mâncare, scoate mandarine din buzunar și o îmbrățișează de la revedere. Valentina începe să plângă.
„Șșt, poate voi pleca o lună, dar mă voi întoarce”, o liniștește Oksana. Ea va părăsi orașul acum că situația a devenit atât de complicată. „Te vei descurca fără mine?”
„Va fi foarte greu fără tine”, răspunde Valentina.
Printre lacrimi, o privește pe Oksana coborând scările.
În Pokrovsk în vreme de război
Geaca roșie a Oksanei contrastează cu blocurile distruse pe lângă care trece împingând bicicleta cu sacoșele. Oksana respinge cu vehemență ideea că majoritatea localnicilor așteaptă sosirea rușilor.
Ea spune că ei speră că Pokrovsk va rămâne ucrainean. Și ea a trăit aici toată viața, dar, la cererea copiilor ei, pleacă.
Pe drumul spre următorul beneficiar, Oksana trece pe lângă magazinele și cafenele închise. Unele încă au generatoare funcționale, un semn de viață. Există și o piață în oraș.
„Cândva, orașul era atât de prosper. E sfâșietor să îl vezi în starea de acum”, concluzionează ea.
O mașină cu un steag alb pe oglindă trece pe lângă noi. Așa semnalizează puținii șoferi rămași în oraș faptul că sunt civili, pentru a nu fi ținta dronelor rusești. Dar pare că nu funcționează întotdeauna. Mașini arse, care clar nu aparțineau armatei, zac aliniate pe străzi.
„Cine ar fi crezut că va fi război?” se întreabă Oksana. „Nimeni nu credea că se va întâmpla. Mama mea a trăit războiul. Spune că nu și-ar fi imaginat niciodată că și copiii, nepoții și strănepoții ei îl vor trăi. Spune: „Nu mi-aș fi putut imagina vreodată una ca asta.”
