Plecarea românilor la muncă în străinătate este discutată frecvent prin prisma salariilor atractive și a remitențelor trimise acasă. Totuși, această perspectivă ignoră o factură economică profundă, greu de calculat, dar resimțită dureros de bugetul național. România investește masiv în formarea tinerilor, pentru ca aceștia să producă valoare adăugată ulterior în alte economii, unde contribuie la finanțarea pensiilor și sistemelor locale de sănătate.
Conform datelor OECD, citate de BusinessEdge.ro, aproximativ 20% din populația născută în România și aflată la vârsta muncii locuiește în străinătate, totalul estimat al românilor din afara granițelor ridicându-se la aproximativ 6 milioane de persoane. Majoritatea celor plecați fac parte din categoria de vârstă activă, exact segmentul care susține producția și finanțarea sistemelor sociale.
„OECD arată că aproximativ 20% din populația născută în România și aflată la vârsta muncii locuiește în străinătate”, se precizează în analizele organizației.
Această pierdere a bazei de contribuabili amplifică presiunea asupra serviciilor publice și a sistemului de pensii, unde contribuțiile actualilor salariați susțin beneficiarii din prezent. Îmbătrânirea demografică și natalitatea redusă agravează și mai mult acest dezechilibru structural.
Investiția în educație și „brain drain”-ul
Paradoxul României este că investește mai puțin în educație față de media europeană, însă pierde tocmai elitele formate pe banii contribuabililor. Finanțarea educației reprezintă 2,5% din PIB, în timp ce media OECD este de 4,7%. Această finanțare redusă afectează calitatea serviciilor, stimulând plecările către economii care oferă condiții superioare.
„Statul român cheltuie în medie între 25.000 și 35.000 de lei din fonduri publice pentru a acoperi costurile stricte de școlarizare ale unui student la inginerie pe parcursul celor 4 ani de studii de licență”, conform datelor oficiale privind finanțarea universitară. Dacă includem bursele, subvențiile pentru cazare, masă și transport, costul per absolvent poate depăși 55.000 de lei.
Pierderile sunt și mai dramatice în domeniul medical. Formarea unui medic specialist implică o investiție publică brută ce poate ajunge la 23.000 de euro pentru licență, la care se adaugă costurile rezidențiatului. Emigrarea acestor profesioniști transformă investiția României într-un beneficiu economic net pentru țări precum Germania sau Marea Britanie, care primesc specialiști gata formați, fără a suporta costul școlarizării.
Adaptarea prin importul de forță de muncă
Piața muncii a început deja să reacționeze la deficitul de personal. Companiile apelează tot mai mult la angajați din afara Uniunii Europene pentru a acoperi golurile din construcții, producție sau HoReCa.
„În 2024, aproximativ 52.000 de noi imigranți au obținut permise de ședere de peste 12 luni, fără cetățenii UE”, semnalează datele OECD.
România se află astfel în situația paradoxală de a exporta forță de muncă calificată și de a importa lucrători pentru a menține funcționarea sectoarelor esențiale.
Deși remitențele aduc un aport financiar care susține consumul și investițiile imobiliare, acestea nu compensează pierderea contribuțiilor la pensii și sănătate. Un euro trimis acasă nu este echivalent economic cu un contributor stabil și pe termen lung la sistemul de securitate socială. Lipsa personalului calificat, în special în zonele vulnerabile, continuă să accentueze discrepanțele dintre orașele dezvoltate și restul țării, lăsând statul în fața unei provocări demografice și economice majore, pentru care soluțiile rămân, deocamdată, insuficiente.
