Mi s-a sugerat să scriu despre „ce înseamnă plagiat în mediul universitar american”, în contextul în care ministrul Educației din România vrea să desființeze CNATDCU, instituția care se ocupă de plagiate, notează Alex Doboli într-un editorial pentru PressHUB.
Proiectul Legii învățământului superior îl va elimina prin reorganizare [sau cum zice un vechi cântec studențesc din anii-de-tristă-amintire „Jana nu e moartă, Jana se transformă” – pardon, se reorganizează.]
Ce să răspund la sugestia făcută?
Pe scurt, nu avem CNATDCU în SUA, dar nici nu se plagiază teze de doctorat în pas de defilare.
Am să încerc în continuare să-mi „dau cu părerea” despre un subiect imens, căci orice încercare de a stârpi corupția dintr-o lovitură [iar plagiatul nu este decât o mică față a corupției] este ca și cum speri să elimini cancerul generalizat cu „thoughts and prayers”, cum zicem în America.
Legea învățământului creată pe vremea fostului ministru Daniel Funeriu, așa cum am înțeles-o eu, a încercat să elimine impostura academică, nepotismul și furtul intelectual, cum sunt de exemplu copiatul la examenele de admitere și plagiatele din tezele de doctorat.
Totuși, eliminatul plagiatului nu ar fi trebuit să se limiteze doar la tezele de doctorat – în fond s-au plagiat probabil de-a lungul anilor mult mai multe lucrări de diplomă, după motto-ul „ia și tu lucrarea asta de diplomă și scrie una după ea.”
Soluțiile legii la aceste belele cronice au fost: pensionarea la o anumită vârstă, eliminarea angajărilor copiilor de ștabi din facultăți și universități [deși asta nu cred că s-a reușit vreodată], camere video la BAC și examenele de admitere, dar și CNATDCU pentru a asigura lipsa minciunii și a furtului în cazul promovărilor din universități și a tezelor de doctorat.
continuarea, în PressHUB
