- Advertisement -
Luiza Diculescu și-a petrecut treisprezece ani ca jurnalist român la Torino, relatând de la tragedii din morgile spitalelor și până la tineri dansatori de muzică populară care nu mai puseseră niciodată piciorul în Oltenia. Ea a fost la ceea mai recentă ediţie a Podcastul „Ionuţ Jifcu“.
Începuturile în presă și primii pași la București
Luiza Diculescu a ajuns în Italia fără să cunoască o singură boabă de italiană și s-a trezit în mijlocul uneia dintre cele mai tensionate perioade din relațiile româno-italiene. Avea douăzeci și una de ani, își găsise cu greu locul în redacțiile din București și a devenit brusc singurul corespondent al biroului din Milano al cotidianului Adevărul, într-o țară în care presa locală publica zilnic știri despre conflictul dintre români și italieni. Acest context a definit-o ca profesionist.
Drumul către presă nu a fost unul evident de la început. Mama sa a îndepărtat-o de domeniul juridic și a îndreptat-o spre comunicare, simțind ceva în felul în care Luiza se purta, în plăcerea ei de a scrie și în faptul că fusese mereu cea care prezenta la evenimentele școlare. Ajunsă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București, prăpastia dintre scrierea literară și stilul jurnalistic a șocat-o.
Odată ce a început însă să lucreze efectiv într-o redacție, la agenția condusă de regretatul poet și jurnalist Lucian Avramescu, microbul presei a captivat-o definitiv.
„Este ceva de care nu vrei să te mai vindece niciodată”, a declarat Luiza Diculescu, adăugând că „odată ce realizezi că iubești asta, că ești pasionat, înțelegi că a ajunge acolo nu a fost un accident”.
Profesorii au sfătuit-o să nu aștepte repartizarea anuală obligatorie, ci să meargă direct în redacții. La douăzeci și una de ani, ea participa la ședințele Comisiei Juridice din Senatul României fără să înțeleagă aproape nimic. A plâns pe un hol după una dintre ședințe, însă editorul de atunci, Sergiu Iadi, i-a explicat clar că nu a fost trimisă acolo pentru a da știri în regim de breaking news, ci pentru a învăța meserie.
Când biroul extern al ziarului Adevărul din Milano i-a oferit un post deși nu știa limba italiană, i-a transmis același lucru sub altă formă: aveau nevoie de cineva care să rezoneze cu românii din diaspora, nu de un profesionist desăvârșit. Aveau nevoie de poveste, iar ea era persoana potrivită să o obțină.
„Jurnalistul secolului XXI se adaptează la context. Nu scrii doar politică, drept sau sport. Scrii. Punct”, a subliniat ea.
Subiecte care lasă o amprentă permanentă
Biroul s-a închis după zece luni, moment în care ea a descoperit un post de radio în limba română la Torino, orașul în care locuia mama sa. S-a angajat imediat și a rămas acolo aproape treisprezece ani, dezvoltând unul dintre cele mai captivante formate. Colegii rămași în țară ascultau transmisiile sale ore în șir și îi raportau exact unde respira greșit sau unde ritmul avea de suferit.
Misiunile care au marcat-o cel mai mult nu au fost cele politice. Cotidianul Adevărul a chemat-o la Brescia pentru un caz dramatic: o româncă fusese găsită moartă în morgă, în urma unui suicid legat de un conflict de custodie cu soțul rămas în România. Deși nu mai relatase niciodată așa ceva, a mers pe teren.
„Reportofonul tremura în mâna mea. Plângeam. Rudele plângeau. Era noapte. Momentul acela m-a marcat definitiv”, a povestit Luiza Diculescu.
O altă misiune a trimis-o să relateze despre o crimă comisă la Torino, unde un tânăr român a fost ucis cu o machetă de alți conaționali. Ea a ajuns să se implice dincolo de simpla relatare, ajutând la strângerea de fonduri pentru tatăl care nu avea resurse să își aducă fiul acasă.
„Jurnalistul este cineva apropiat oamenilor mai întâi. Nu captezi doar informația și mergi mai departe”, a explicat ea.
Sportul a reprezentat o altă provocare neprevăzută, fiind nevoită să ia interviuri unor fotbalști cunoscuți precum Dorin Goian sau Adrian Mutu. A învățat rapid că suporterul de fotbal știe întotdeauna mai multe decât jurnalistul, ceea ce impune o pregătire riguroasă în orice moment.
Grupul Vatra la Torino și păstrarea tradițiilor
Povestea Grupului Vatra a început de la o coregrafie rămasă neutilizată. Directorul școlii, Iurie Răileanu, îl adusese pe maestrul coregraf Ionel Garoafă, care lăsase moștenire un dans de căluș ce nu fusese încă predat elevilor. Luiza, care a crescut în Oltenia unde acest obicei este încă viu, nu a putut lăsa lucrul acesta la voia întâmplării.
Ea a conectat grupul cu specialiști importanți, cum ar fi profesorul Iliu Brăileanu și cercetătorul Cătălin Alexe. Aceștia au explicat elevilor nu doar pașii, ci și semnificația și emoția profundă a dansului. Cursanții nu aveau origini oltenești, majoritatea provenind din familii de moldoveni și nefiind martorii vreunui spectacol de căluș pe viu.
Astăzi, Grupul Vatra reunește peste o sută cincizeci de dansatori, cursurile începând de la vârsta de patru ani și neavând o limită superioară. Ansamblul de elită se antrenează de trei ori pe săptămână, fără a fi plătit, exclusiv din convingere. O grupă mai tânără, Mugurel, evoluează rapid, fiind formată din copii care au început dansul la cinci sau șase ani și au acum paisprezece ani. Secretul succesului nu stă în spectacolul facil, ci în perseverență și coerență.
„S-au concentrat pe evoluție, nu pe spectacol. Pe perseverență și consecvență. Asta i-a ajutat să crească”, a explicat Luiza Diculescu.
Pentru românii plecați de ani buni în Italia, văzându-și copiii dedicându-se tradiției cu atâta seriozitate, emoția este copleșitoare, oamenii ajungând adesea să plângă la spectacole.
„În diaspora, folclorul poartă o greutate suplimentară de emoție pe care pur și simplu nu o are acasă”, a adăugat ea.
Caravana mass-media și legătura cu România
Activitatea jurnalistică actuală se leagă direct de Jurnalul Olteniei. Această colaborare a dus la crearea platformei jurnalit.com și a proiectului Caravana Mass-Media, ce presupune vizite pe teren în Comunitățile românești din Italia. Deși prima aplicație de finanțare a fost respinsă din cauza unor neînțelegeri privind prioritățile, echipa a refăcut documentația și a obținut succesul dorit. Proiectul a depășit planul inițial datorită solicitărilor venite din partea misiunilor diplomatice și a altor orașe.
„Un jurnalist care se respectă nu se oprește la ceea ce s-a agreat. Te îndrepți spre poveste. Te îndrepți spre oameni”, a precizat ea.
Întrebarea legată de o eventuală întoarcere în țară rămâne constantă. Mulți români analizează această opțiune, în timp ce alții beneficiază de inițiative precum proiectul Vino Acasă, derulat de Confindustria Romania. Profilul emigrantului român s-a modificat considerabil odată cu maturizarea copiilor născuți în diaspora, însă creșterea nivelului de trai din anumite sectoare în România face ca diferențele financiare să devină tot mai reduse.
„Ruperea de țara natală este o traumă. Chiar dacă nu vrem să recunoaștem. Nimeni nu te obligă să rămânii, dar circumstanțele te trag”, a concluzionat Luiza Diculescu.
