Într-o lume dominată tot mai mult de superficialitate și de filtrele rețelelor sociale discuțiile autentice devin o raritate prețioasă. Invitat la podcastul colegului său de breaslă Ionuț Jifcu, Remus Iordache a oferit o perspectivă fascinantă asupra vieții unui om care a refuzat să se lase încadrat într-o singură categorie profesională. Actor profesor și jurnalist Remus Iordache este ceea ce gazda sa a numit plastic „un om cu o mie de fețe” însă dincolo de aceste roluri se ascunde o profunzime care merită toată atenția.
Parcursul său profesional este unul atipic și spectaculos. A pornit la drum cu studii de medicină veterinară mânat de o dragoste sinceră pentru animale însă viața l-a purtat ulterior către Teologie și Litere pentru ca în final să își găsească vocația pe scândura scenei. Deși nu este născut în Slatina ci la Caracal oraș pe care îl iubește necondiționat Remus a devenit o figură emblematică a comunității slătinene. Mărturisirile sale despre debutul în actorie sub îndrumarea regretatului Nicu Popa și despre influența decisivă a lui Claudiu Bleonț conturează imaginea unui artist care crede în puterea educației continue indiferent de talentul nativ.
Unul dintre cele mai emoționante momente ale dialogului a fost cel în care Remus Iordache a vorbit din perspectiva dascălului. Departe de imaginea idilică a copilăriei lipsite de griji el a descris realitatea crudă a elevilor săi. Sunt copii cu mâini muncite copii care înainte sau după școală lucrează cot la cot cu părinții în agricultură pentru a avea ce pune pe masă. Această imagine a palmelor bătătorite de muncă ale unui elev de clasa a IX-a este un duș rece pentru o societate care adesea preferă să își întoarcă privirea de la sărăcie. Contrastul dintre această Românie reală și cea a „succesului” afișat pe TikTok este unul dureros iar profesorul Iordache nu s-a ferit să critice lipsa de modele reale pentru tânăra generație.
Discuția a atins și corzi sensibile legate de spiritualitate și singurătate. Remus Iordache a vorbit deschis despre nevoia sa de retragere despre liniștea pe care o găsește în credință și la mănăstire. Într-o epocă a zgomotului permanent el prețuiește tăcerea și momentul revenirii la sine după ce măștile sociale și profesionale cad. Actoria este văzută ca o jertfă un consum imens de energie care necesită o perioadă de recuperare pentru a redeveni „tu însuți”.
În final rămâne imaginea unui om care deși joacă nenumărate roluri caută cu disperare autenticitatea. Fie că este pe scenă la catedră sau în fața camerei de filmat Remus Iordache încearcă să rămână sincer o calitate tot mai rară într-o lume în care „cenzura a revenit” sub forme mult mai subtile decât în trecut. Cuvintele sale despre singurătate citându-l pe Octavian Paler au încheiat apoteotic o întâlnire care a demonstrat că rațiunea și simțirea pot coexista armonios chiar și în vremuri tulburi.
Episodul poate fi urmărit aici:
