La începutul anilor 200, presa locală funcţiona tot ca în deceniul precedent. Doar câteva dintre ziare aveau şi site, care se actulizau o dată pe zi, iar totul în redacţii se făcea în scopul ziarului tipărit de a doua zi. Dacă aveam vreo ştire, să zicem, joi seara, era publicată abia luni dimineaţa. Sunt multe poveşti din acea vreme…
Veneam mereu la acest director de instituţie deconcentrată (era de genul feminin) şi consideram că avem o relaţie OK: Nu mă lăsa mult să aştept la uşă.
Ea îmi spunea mie despre nimicurile cu care se ocupa, iar eu le inseram în paginile ziarului pentru care lucram pe atunci.
Mereu aveam discuţii amicale şi mă lăsa să cred că, într-o zi, îmi va da subiectul vieţii mele de ziarist. Cred că putem spune că promovam instituţia cu pricina dacă, la două-trei zile, scriam ceva. Era de cele mai multe ori o ştire seacă: controale, amenzi.
După ceva timp de relaţie, femeia „s-a simţit” şi s-a considerat obligată să mă „atingă” cu ceva, oricât de mărunt.
-Aveţi cumva chitanţierul la dumneavoastră, m-a întrebat din senin?
-Ce chitanţier, domnă?, am întrebat eu cu o naivitate sinceră.
În cele câteva momente de tăcere până la venirea răspunsului ei, mi-am dat seama despre ce vorbea. Am îndrumat-o respectuos către departamentul de publicitate al ziarului respectiv. M-a văzut că sunt prost şi a schimbat subiectul ca să ieşim din momentul de penibilitate.
Ieşind din biroul directoarei şi coborând scările instituţiei, tocmai de la etajul patru, mi-am dat seama că ea nu îmi făcea mie niciun favor dacă-mi arunca câteva sute de lei în schimbul unei obedienţe.
Nu era la primul contract de acest gen. Mulţi dintre colegii mei purtau şi poartă chitanţierele lângă reportofon, aparat de fotografiat şi agendă. Nu ştii când sare vreunul să marce ceva şi tai o chitanţă pentru publicitate, sponsorizare sau altceva.
