de Felicia Mihali
Azi am aflat că a murit Rona Hartner. Mai tânără ca mine cu 6 ani, ceea ce este primul mare motiv de tristețe. O astfel de moarte este un memento mori brutal, mais ales pentru cei aflați la vârsta la care trebuie să ne facem regulat control de anumite cancere.
Rona și-a început cariera ca actriță în anii 90, dar în ultima vreme era cunoscută mai ales drept cântăreață, uneori pe scenă, dar și în restaurante, sau la alte evenimente oferite în comunitățile româneșți.
Am văzut-o cântând la Montreal, adusă din Franța de cineva din comunitatea noastră pentru un Revelion organizat la un resturant cu specific românesc. Era ca de obicei îmbrăcată în rochii largi, cu volane, excesiv de machiată și coafată, un mod de a ascunde oboseala, epuizarea acestui tip de viață.
Rona se îngrășase, își pierduse chipul de păpușă, veselă, volubilă, îndrăgostită de viață. Mai târziu am aflat că era vorba și de un cancer. Nu am avut curajul să mă duc să vorbesc cu ea. Nu o cunoșteam personal, dar știam multe despre ea. La vremea când juca alături de Romain Duris era ușor de văzut că putea fi o mare artistă, dacă ar fi avut șansa să dea peste un agent bun.
Rona înseamnă însă pentru mine altceva. În anii ’90, cînd eram ziaristă la Evenimentul zilei, cariera Ronei debuta pe o pantă ascendentă. Era tânără frumoasă, curajoasă, obraznică.
continuarea, în PRESShub
